La Iasi cu Rizescu

Octombrie 1987 la Iasi. (clasa a 10)

Mariana, Gabriela, Camelia, Angela, Egidia, Arapalu, Mihaela

Mariana, Gabriela, Camelia, Angela, Egidia, Arapalu, Mihaela

Egidia, Mariana, Angela

Spinache Mihaela (Ivan)

După 20 de ani…

Este incredibil cât de repede a trecut timpul… parcă mai ieri încercam timizi să ne cunoaştem şi fugeam dacă ne apropiam prea mult unul de celălalt.Abia acum, după ce au trecut 20 de ani de când am terminat liceul, la o primă revedere, am realizat cât de ataşaţi suntem de fapt unul de altul. Toate micile neajunsuri provocate de naivitatea noastră adolescentină au dispărut. Aşezaţi la aceeaşi masă, cu zâmbetul pe buze şi căldură în suflete, am încercat să ne amintim cele mai frumoase momente ale vieţii noastre din liceu. „Clasa lui Koch” de la MF1… Le-am povestit ceea ce pentru mine a rămas cea mai dragă amintire.

Eram în clasa a XII-a. Şi, aşa cum poate li se întâmplă tuturor în această perioadă, simţeam că trebuie să evadăm din rutina zilnica. „Învăţaţi, se apropie bac-ul, gândiţi-vă la viitorul vostru… bla, bla, bla… chestii de genul ăsta. Ne săturasem de această placă. Da, ştiam şi noi că suntem pe ultima sută de metrii. Dar stresul era aşa de mare!

Aşa că, în frunte cu Şefu’ am plănuit o maaare evadare: să chiulim de la două ore de mate’! Profu’ respectiv, domnul Iliş, era spaima multora dintre noi. În fiecare an eram aceiaşi care ne întâlneam să ne „treacă”… Dar de data asta majoritatea se săturaseră de tocit. Ok. Dar unde să mergem? Ne plăcea să petrecem pauzele „la o ţigară” şi-un pahar de vorbă pe băncile parcului din apropierea liceului, în Kisseleff. Însă pentru două ore şi un grup aşa de mare, se cerea ceva special. Am ales să ne plimbăm cu barca în Herăstrău. Era o vreme superbă. În luna mai… era aşa de cald… Închiriasem multe bărci, eram mai mult de 30. Doar patru dintre noi refuzaseră să participe la marele chiul!

Povesteam, râdeam, ne împărtăşeam planurile de viitor, la un moment dat am facut şi baie, chiar dacă apa nu era tocmai caldă! Nici nu ne gandeam la profu’ şi la stupizii colegi care rămăseseră să rezolve probleme stupide!

La un moment dat, când am realizat că programul se apropie de sfârşit, ne-am întors în liceu. Se sunase de câteva minute. Primii dintre noi, care au intrat nerabdători să-şi ia ghiozdanele şi s-o zbughească acasă, au realizat cu stupoare că de fapt domnulul Iliş era încă acolo. Ne-a anunţat sobru că pentru ziua de azi avem toţi câte o absenţa la prima oră şi câte un patru la a doua. Trebuia să aibă note pentru medie! Am înghiţit găluşca. Ce să facem… totul se plăteşte!

În fine, a trecut şi bac-ul, am zburat care încotro…

După vreo patru-cinci ani, a început să mi se facă dor de colegii mei, de liceu, de Koch… Am mers acolo. Mă pregăteam să intru pe uşa din faţa, a profesorilor. Oups! Am încurcat-o :Iliş! Ce să fac? Îmi venea să fug, să ma ascund. L-am urât atâta vreme.. aveam chiar desenata o copertă de la caietul de mate, cu o caricatură a sa. Evident făcută în timpul orei sale! Mi-am luat inima în dinţi şi l-am salutat: „Buna ziua, domnule profesor!” Eram convinsă că nu mă va recunoaăte dintre anonimii corigenţi incorijibili. M-a luat după umăr şi cu un zambet blând pe faţă, m-a întrebat : „Ce mai faci, Spinache?”. Nu numai că nu mă uitase, îmi reţinuse şi numele şi nu mă ura deloc, aşa cum îmi imaginasem eu timp de patru ani, când nici nu încercam să-mi ridic ochii spre el, din cauza înverşunării mele! Lacrimile mi-au inundat ochii şi nodul din gât m-a împiedicat să-i răspund. Mi-am plecat doar capul pe umărul lui. L-am iertat instantaneu! Ce vină avusese el că în loc să-mi fac exerciţiile la mate, eu citeam toată noaptea şi a doua zi, inevitabil întârziam, iar şi iar la prima oră de matematică!

Atunci am reuşit, în fine, să mă împac şi cu mine însămi, fosta rebelă adolescentă!

http://www.youtube.com/watch?v=_5-XF_pnXX4

Despre mine

Într-o seară, în apropierea perioadei de bac, mă plimbam seara târziu pe străzile din apropierea blocului meu. M-a gasit privind lung în gol, într-o vitrină în care nu vedeam decât sufetul meu, un domn de vreo 50 de ani. „Ce ai pe suflet, ce te frământă?”, m-a întrebat. „Nimic” „Nu se poate, ai ceva, spune-mi mie, poţi să ai încredere în mine”. Până la urmă ce aveam de pierdut? Chiar nu aveam cu cine să mă sfătuiesc, cui să-i împărtăşesc gândurile mele... Mama murise demult, bunica la fel. Cu bunicul meu mă certam mereu. Prietena mea cea mai bună din vremea aceea terminase Medicina şi luase post tocmai la Oradea!

„Nu ştiu ce să fac mai departe, la ce facultate să dau, încotro să mă îndrept?!”

„Închipuieşte-ţi că eu sunt Dumnezeu şi îţi pot îndeplini orice dorinţă! Ce vrei să devii??? Spune-mi!”

„Păi.... mi-ar plăcea să scriu... să dansez sau să fiu actriţă... sau mai bine avocat sau medic! Ba nu, nici nu ştiu dacă iau bac-ul... poate profesoară, sau să-i ajut pe alţii să se hotarască ce se devină (pe vremea aceea încă nu se deschisese iar Facultatea de Psihologie, dar eu nu ştiam)...O fată din cartier a dat la aviaţie, tata e aviator! Ei.. asta e problema ! nu ştiu...”

S-a uitat la ceas şi cu blândeţe mi-a răspuns :Vezi tu, au trecut două minute de când încerci să-mi spui ce vrei de la viaţa. Daca Dumnezeu ar sta pentru fiecare dintre noi să se gândească 2 minute ce vrea să facă, îţi dai seama cât timp i-ar trebui să ne îndeplinească dorinţele?! Fii mai hotărâtă!”

Aceasta a fost o întâlnire care a marcat viaţa mea. Ca şi orele cu Dirigu’, sau timpul petrecut cu diriga mea din generală, care îmi dădea să lucrez mereu la mate 2-3 ore pe zi! Dar care îmi punea şi muzică şi dansam pe holul şcolii... mă simţeam liberă.

De fapt sunt mulţi care mi-au determinat destinul. Prin prezenţa lor sau prin .. absenţa lor...

Am reuşit să ratez banchetul de sfârşit de liceu, pentru că m-am încrâncenat să nu merg „pe banii altora”! Însă am plâns zile în şir, gândindu-ma la colegii mei şi asta tocmai atunci când mă pregăteam pentru facultate.

Că veni vorba de facultate : după bac am picat cu brio la Geologie, unde dădea şi o prietenă de-a mea din generală, pentru că eu în aprilie eram la Şcoala de iarnă de Alpinism. În al doilea an am picat la Psihologie, un an am stat pe bara şi abia pe urmă am intrat la Asistenţă Socială. Acolo am aflat abia în noiembrie că am intrat, însă între timp am cunoscut o altă bună prietenă. Cu ea am ajuns la performanţa de a fuma două pachete de Carpaţi pe zi şi a bea cafea cu oala! În anul I, am trecut cu note formidabile prima sesiune, deşi mergem zilnic la o bere, jucam în fiecare noapte bridge şi de la 12 încolo învăţam! Atunci am făcut prima promisiune de a mă apuca de scris: trebuia să le povestesc prietenilor de cămin despre relaţia ce tocmai se destrăma. Dar foile le-am folosit pentru a copia cursurile. Eram atât de saraci, încât fumam chiştoacele găsite pe şanţ „lipite” cu foiţă nouă, mâncam Eugenii cu vodcă, pâine cu bulion sau untură cu muştar! Însă nu ne umileam şi avea mereu zâmbetul pe buze. Chiar când vreunul din băieţi avea vreo restanţă. N-aveam bani, dar nici datorii. Lacrimi amare am vărsat când un băiat din gaşcă a murit pe munte la 24 de ani. Făcuse ulcer.

În anul III eu şi prietena mea ne-am transferat la Teologie. Pelerinajele dese la Sf. Calinic de la Cernica ne-au schimbat. Am învăţat pe rupte mai bine de un an, am dat multe diferenţe. Am intrat in ASCOR, am participat la conferinţe, la perelinaje, la slujbe. Am încercat să ma apropii de Dumnezeu. Eram ca un copil.... Noi n-am făcut religie, dar pentru mine toate încercările m-au întărit, pentru că Dumnezeu a vegheat asupra mea şi nu m-a pierdut. Dintre toate filosofiile despre care citisem... cea mai frumoasă învăţătură despre devenirea umană este cea ortodoxă.

După liceu, am reuşit să lucrez în vreo 20 de locuri, să schimb mai mult de 20 de locuinţe, am avut două casnicii eşuate. M-a chemat Spinache, X, iar Spinache, apoi Y, din nou Spinache, iar apoi am reuşit performanţa de a schimba eu numele unui bun prieten in Spinache... e o poveste lunga!
După al doilea divorţ a urmat o relaţie sterilă de aproape doi ani, la finalul căreia am primit un cadou care îmi bucură viaţa : fiul meu, Daniel. Dar şi asta e o poveste prea lungă.

Câteodată eram nemulţumită că nu am avut şi eu o familie normală, care să mă susţină material şi moral, dar acum privind în urmă, îmi dau seama că am avut o mare libertate de care uneori mi-am bătut joc, dar alteori mi-a permis să visesz şi să-mi împinesc visele. În timp ce bunicul meu dormea dus, am fost în piaţa Universităţii la Revoluţie, dar la ora 12 am plecat. Cine a rămas acolo după acea oră, astăzi nu mai există... Am fost profesoară de sport la 19 ani, şi asistent social, şi profesor, am pregătit spectacole de dans cu copiii, am făcut parte dintr-o formaţie de dansuri, m-am plimbat prin ţară. Am făcut practică şi voluntariat cu copii cu SIDA, cu bătrâni, cu copii cu grave afecţiuni neuro-motorii... Am încercat să trec graniţa atunci când se cereau vize, .. fără viză, cu gândul să ajung în Franţa. Am vizitat Istambulul, trecând pe lângă Sfânta Sofia, înainte să ştiu ce însemnatate are clădirea, am făcut afaceri din care am pierdut. Anul trecut am văzut Ciprul.

Am făcut parte din multe cercuri de prieteni, pe care i-am pierdut din vina mea, sau care pur şi simplu... au dispărut din viaţa mea. Cei cu care am rămas în comuniune, sunt foşti membrii ai ASCOR-ului. Pe cea mai veche prietenă a mea o cunosc din clasa a III-a.

Cele mai frumoase şi mai amuzante amintiri, dar şi cele mai dureroase sunt din liceu. Dar peste unele s-a aşternut iertarea.

Prieteni buni am avut şi la cursul de dans din facultate.

Am locuit 11 ani într-un sat „pe o gură de rai”, acolo am lucrat 10 ani la şcoală. Prinsesem cumva, din nou rădăcini. Uneori, când închid ochii, văd dealurile cu pruni înfloriţi sau cu iarba roşiatică în lumina răsăritului sau simt în nări mirosul de fân praspăt cosit şi sufletul meu sângerează....

M-am înscris la doctorat, ca sa-mi urmez un vis, sunt în anul II spre III la a doua facultate la Engleză-Franceză. Am făcut tot felul de cursuri, dar dansul, călătoriile şi fotografia rămân plăcutele preocupări din timpul meu liber. Din ce în ce mai puţin liber, datorită lui Dănuţ. Dar şi el are cam aceleaşi pasiuni. A! Am uitat, ne mai uităm amândoi cu plăcere la desene şi la filme cu roboţi şi cu animale! Când am primit de la primarie livretul de familie, am realizat că mi s-a împlinit cel mai vechi şi dureros vis. Nu sunt o mamă perfectă, dar am fiul perfect! Seamă atât de mult cu mine... Veselia lui mă vindecă de orice rană.

Acum stăm la Buftea, la curte: Lucrez tot la o şcoală, e până la urmă, ceea ce ştiu să fac cel mai bine. Şi aştept să am liniştea necesară pentru a aşterne pe hârtie romanele vieţii mele. Unul e deja în lucru. Nu vă mai plictisesc acum, vă chem la lansarea cărţilor!